Mirosul morţii
A fost un plan pe care-l tot amânăm de ceva timp, de fapt de când a început dezastrul. Grupul foto PRIME, vroia să facă poze în zonele calamitate de inundaţiile din ţară. Iulie 2005. Groază şi durere. Mediatizare. Am ştiut că putem face şi noi ceva: fotografii. Să arătăm lumii imaginile pe care noi ni le imaginam. Obiectivul noastru, fotografiile.
După multe discuţii şi amânări, am conceput un plan. Discutând şi realizând proporţiile calamităţii ne-am dat seama că putem face mai mult pentru oamenii aceia şi brusc s-a făcut lumină: am schimbat priorităţiile! Vom merge să ajutăm acei oameni, chiar dacă vom avea aparatele la gât.
Am dat sfoară-n ţară şi am strâns bani, alimente, haine. Tot ce am putut. Am cooptat în echipa foto - acum echipă de ajutorare - două maşini de teren, pregătite să înfrunte 1,2 m de apă şi noroi. Am planificat traseul, am făcut cumpărăturile.
Vineri 22 Iulie, noaptea, am purces la drum spre dezastru, cu două maşini pline. După o săptămână obositoare dar plini de speranţe.
Am plecat la 12 noaptea, vineri. Am ajuns lângă Râmniceni la ora 5 dimineaţa. Ni s-a părut ciudat mirosul şi apa de pe marginea drumului. Dar nimic special. Am decis să continuăm drumul. Am aflat mai târziu, că şi aici a fost dezastru. Eram prea adormiţi să “citim” semnele.
De fapt am fost la Măicăneşti, Năneşti, am încercat să ajungem la Nămoloasa şi în final la am oprit la Vadu Roşca, cea mai greu lovită de soartă, în aceste inundaţii, aşezare omenească din România.
Prima oprire scurtă a fost la Măicăneşti. Nu înţelegeam încă ce se întâmplă. Oameni dormind afară şi mobila scoasă pe marginea drumului la uscat.
Am continuat. Am ajuns la Năneşti pe drumul spre Nămoloasa. Drumul inundat. Nu se vedea nimic într-o mare de apă. Soarele se pregătea să răsară. Un miros greu ne-a adus cu picioarele pe pământ.
Ne-am regrupat să decidem cum continuăm şi să fotografiem reflexia răsăritului în apa rămasă. Siretul, a avut 7 km lăţime în perioada de maxim. Era totuna cu râul Putna… Aveam să aflăm mai târziu că cei din Vadu Roşca nu au avut nici o şansă să plece la timp. Apa venea din ambele părţi spre satul lor, se revărsa şi din Putna şi din Siret.
Nişte păsări, păreau să-şi continue viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
În timp ce fotografiam, câţiva localnici cu o Dacie în drum spre Nămoloasa, au venit să vadă starea drumului. Ar fi posibil sa trecem, că apa nu era foarte mare pe drum şi maşinile rezistă, dar era riscant, pentru că la marginea drumului, şanţul inundat avea aproape un metru şi jumătate. Unul din noi, neîncrezător, a chiar verificat asta… Şansele sa nu vedem corect unde e drum şi unde e şanţ, erau mari şi n-am vrut să ajungem şi noi din salvatori, sinistraţi.
Acei oameni, ne-au spus să nu tentăm soarta încercând să ajungem la Nămoloasa pe acest drum…
“Veniţi după noi dacă vreţi! O luăm pe dig.” - ne-au spus. “Cât de râu a fost lovit satul?” - întreb eu… “Păi, nu aşa de rău ca Vadu Roşca” - ne răspund în timp ce întorceau maşina. Au plecat. Nu ne-am ţinut după ei.
Decidem să mergem spre Vadu Roşca. Nămoloasa rămane pe altă dată. La viitura următoare. Ferească Dumnezeu!
O platformă imensă, care transporta un buldozer, blochează drumul, încercând ca şi noi să ajungă la Nămoloasa. Erau din Focşani şi doreau să ajute.
Cu inima strânsă, existând pericolul să pice cu o roată-n şanţ, il rugăm totuţi să ne facă loc şi să tragă mai aproape de şanţ. Reuşim să ne strecurăm şi plecăm mai departe. O casă dărâmată din Năneşti ne atrage atenţia. Badea Coman, sătea în pod, cugetând probabil la zile mai bune, mult mai bune. Doar că podul era pe pământ, casa fiind dărâmată. Tot ce a ramas este podul, care stă acum la nivelul solului. Femeia lui era în alt sat, în siguranţă.
Icoana lipită pe un geam, stă mărturie credinţei în Dumnezeu, dar pe faţa lui doar lacrimi şi resemnare.
Ne mulţumeşte pentru alimente şi pentru încurajări cu lacrimi în ochi. Are multe nevoi, dar e mult prea umil ca să ceară. Primeşte de la unul din noi şi nişte bani. Nu poate să zambească, dar citim multe pe faţa lui.
Continuăm spre Vadu Roşca. Suntem nehotărâţi. Toată lumea a auzit de Vadu Roşca. Ni se spune ca TIR-urile cu ajutoare stau la coadă în sat. Greşim drumul şi o luăm spre Lungoci. Discutăm cu nişte jandarmi despre satele lovite şi despre unde ar fi nevoie de noi. Decidem totuşi că Vadu Roşca ne aşteaptă pe noi, indiferent de câte alte sate sunt lovite.
Ajungem în Vadu Roşca, relativ dimineaţă. Nimic nu prevestea ce aveam să vedem. Poate doar mirosul. Poliţiştii şi jandarmii stau in centrul satului, lânga nişte corturi de campanie şi utilaje. Ne explică ce şi cum. Preotul satului, nu vrea fotografii în care să apară şi el. Împarte haine la săteni, lângă un cort în faţa bisericii.
Un telefon public, pe un zid, ne dă fiori. Funcţionează acum, dar urmele de pe zid ne spun cât de mare a fost apa.
Şi aici e o zonă mai ridicată a satului. Apa a fost mult mai mare în zonele mai joase.
Un avion, împrăştie ceva urât mirositor, semn că autorităţiile muncesc. Sau se prefac că muncesc. Oricum pilotul era într-o vădită lipsă de senzaţii tari şi a încercat manevre noi. Ca şi cei din Iraq, că şi aici, tot a zonă de război arată…
Facem un tur de sat, de la un capăt la celălalt. Avem geamurile lăsate jos şi lumea ne salută politicos. Dacă nu le-am vedea feţele şi ridurile proaspete, am putea crede că e o zi de weekend obişnuită. Ah, şi dacă nu am vedea dezastrzul din spatele lor.
Ajungem într-un capăt îndepărtat al satului. Bătrănii ne spun ca la ei nu au ajuns ajutoarele. “Toată lumea opreşte în centru şi noi nu putem să cărăm de acolo până acasă…” Oprim. Începem să le dăm la fiecare câte ceva. Nici să zâmbească nu pot. Simţiţi, unii refuză să ia mai multe alimente: “Lasaţi, să ajungă la toată lumea”… Nu ne vine să credem. Poate n-am cumpărat ce trebuia… Vadu Roşca e mare, e clar că nu avem nici o şansă. Avem ocazia să vedem şi scursorile societăţii la treabă. Spre norocul nostru, sunt în minoritate.
Câţiva oameni, vecini la un capăt de Vadu Roşca, au supravieţuit 6 zile la etajul I al acestei case… După cum se vede, căţeii nu sunt convinşi că pot coborî în siguranţă de la etajul salvator. După ce au trăit, după ce au simţit sfârşitul aproape, nimic nu-i convinge să coboare şi asta la o zi de la retragerea apelor! Cumplită şi grăitoare scenă.
Asta în condiţiile în care apa ajusese la plafonul parterului şi nu aveau alimente sau apă. Au măncat ce a adus apa şi au băut din Siret apă tulbure. După trei zile de incertitudine, autorităţiile care evacuau cu elicopterele pe cei care erau în pericol, au trimis cu barca şi acestor oameni ceva de mâncare şi apă proaspătă. Doar ei şi Dumnezeu ştiu prin ce au trecut în acele zile…
La ora 10 suntem gata de drum. Înapoi la Bucureşti. Misiune îndeplinită cu succes. Energizantele şi-au făcut datoria, dar acum foamea şi oboseala se fac simţite. Maşinile sunt goale. Doar cardurile de memorie sunt pline. Si noi suntem goi.
Facem cadou cizmele de cauciuc proaspăt cumpărate pentru această ocazie, militarilor detaşaţi aici să ajute. Toţi sunt militari angajaţi. Din Vrancea…
Plecăm şi după încă trei ore de drum, ajungem acasă. Frânţi, rupţi de oboseală şi jegoşi. Un duş şi un pat. Este timp ca duminică, atunci când ne vom trezi, să realizăm cu adevărat ceea ce am văzut. Să procesăm, că de înţeles nu vom înţelege niciodată.
Groază, durere dar mai ales resemnare.
Aş vrea ca măcar unul din noi, să poată spune că am facut şi noi ceva pentru acei oameni, greu încercaţi, dar de fapt, am făcut foarte puţin. Material vorbind, am fost o frunză, într-o pădure. O picătură, într-un râu revarsat.
Am strâns aproape o mie de dolari, am umplut două portbagaje mari cu alimente şi o persoană foarte generoasă a donat prin unul din noi, o suma la fel de mare în bani, care a adus direct o rază de soare pentru cei care aveau nevoie de susţinere în aceste momente.
Ce am făcut noi de fapt? Aproape nimic. Un peşte mic într-un ocean. Cred că totuşi, am reuşit ceva. Noi, împreună cu cei pe care i-am reprezentat acolo, şi care nu sunt puţini, am demonstrat acelor oameni că nu sunt singuri, fie prin conserva sau fructul de pe masa seacă de azi, dar cred că cel mai mult prin faptul că am fost acolo, că nu doar guvernul este cel care doreşte sa ajute. Le-am arătat că nu doar idealurile politice, aduc un pachet de mâncare sau o sticlă de apă pe masă. Că viaţa merită luată de la zero. Că nu se termină totul cu o inundaţie şi nu începe nimic cu prima caramidă la o casă nouă. Totul e temporar şi oamenii îşi amintesc că sunt oameni tocmai în asemenea momente, indiferent de circumstanţe.
Le-am arătat ca până şi noi românii, oricât de săraci suntem, vom pune umărul atunci când unul din noi are un necaz. Le-am arătat că ne merităm numele de popor. Chiar şi aşa, greu încercat de toate…
În plus, am mai descoperit că putem face multe pentru oamenii aceia şi de acum încolo. Idei sunt, acum avem şi cunoştiinţe mai bune despre cum s-o facem mai bine şi de ce anume e nevoie. Am câştigat şi noi ceva.
Oboseala noastră, efortul nostru, sunt minuscule comparate cu ceea ce-i aşteaptă pe cei care-i numim nonşalant “sinistraţi” şi care au nevoie de orice le putem oferi în aceste zile.
Unii au citit pe faţa oamenilor din Vadu Roşca, durere. Alţii, au citit disperare. Eu nu mi-am putut scoate din minte resemnarea în faţa sorţii care am văzut-o pe chipurile lor. Închinare în faţa sorţii, în faţa vieţii. O luptă care nu poate fi câştigată. O bătălie terminată înainte de a începe. O resemnare demnă, de nişte oameni care s-au văzut neputincioşi în faţa morţii şi a naturii.
Priviţi-i pe aceşti câţiva…! Ei sunt adevăraţii eroi ai acestor zile, fie şi numai pentru că au supravieţuit calvarului!
Şi credeţi-mă… Zâmbetul nostru nu este real decât pentru că am dus misiunea la îndeplinire. Abia acasă am realizat cu adevărat ce am văzut acolo.
Plănuim să reedităm strângerea de fonduri şi să revenim. Le-am promis…
Restul fotografiilor se pot găsi in galeria mea personală… Fiţi fără frică! NU se simte mirosul în nici o fotografie. Dar se percepe…
PS: cine doreşte să contribuie cu donaţii pentru reeditare, rog să mă contacteze direct prin email la modeleromy at gmail punct com.