Romulus

Pe străzile de la noi, sunt multe accidente rutiere. Fiecare din noi, vede asta zilnic, fie pe șosea, fie prin mass media. Se întâmplă la tot pasul câte ceva, aproape ne-am obișnuit.

Cu toate astea, nu ne-am obișnuit să învățăm ceva din drama celorlalți. Nu încă.

Ne e frică să nu visăm noaptea urât, daca privim fotografiile dezastrului și despre morți, n-avem decât de bine de spus, indiferent de vinovăție, ei sunt cei mai buni oameni, doar că, din păcate, ne-au părăsit mult prea devreme.

Un teribilist, dacă se poate fără permis de conducere și băut bine, cu o mașină puternică, plină de prieteni încrezători în aptitudinile de pilot ale șoferului, scapă mașina de sub control și se zdrobește de un copac. Mor toți fără excepție.

Apoi, ca de obicei, urmează un mare scandal în presă. Lacrimi, durere și urlete de disperare. Rude, prieteni sau pur și simplu cunoscuți. Era un om bun, un copil de nota 10. Nu mergea niciodată cu viteză, nu punea gura pe alcool, era un sfânt. Nu merita o așa soartă crudă, a plecat prea devreme dintre noi (de fapt dintre ei, că între noi nu cred c-a fost vreodată). A fost orice, doar un criminal, nu. Probabil copacul a fost de vină, nu criminalul.

Despre morți numai de bine, așa spune o veche zicală românească. Nu putem spune c-a fost un criminal acel șofer, i-am întina amintirea. Nu putem să-i murdărim imaginea, că n-ar fi cinstit. A avut doar un moment de nebunie și până la urmă e permis, că doar toți avem așa momente. El doar a fost ghinionist.

De fapt, de ce scriu toate astea? Pentru că noi toți, am putea învăța din greșelile altora. Imaginile de la locul accidentului, ar putea avea un efect benefic asupra noastră, ne-ar rămâne întipărite în minte. Am salva multe vieți. Dar pe noi nu ne doare de ceilalți, nici măcar de noi. Avem de apărat imaginea îngerilor care au murit și care au fost doar ghinioniști.

De ce am martiriza victimele rutiere, chiar dacă poartă în spate vinovăția tragediei rutiere? De ce nu i-am da exemplu pentru ca ceilalți să înțeleagă, că e suficient o clipă de nebunie într-o mare de corectitudine pentru a curma vieți umane? Să înțeleagă toți că se poate întâmpla oricui?

Ar trebui să ne folosim de orice oportunitate apărută pentru a încerca măcar să salvăm viețile celor care mai au o șansă, nu să încercăm să protejăm memoria celor care au încheiat socotelile cu viața asta, mai ales dacă vina le aparține. Ar trebui ca “nu a greșit niciodată” să ne ajute să înțelegem că ni se poate întâmpla chiar și nouă, nu că a fost un sfânt a cărui memorie trebuie protejată și înfrumusețată pentru că nu a greșit decât o singură dată. Nu e nevoie de mai mult. Doar o singură dată e suficient, chiar dacă era un sfânt inocent.

Ți se întâmplă chiar și ție.

Toți îl căutăm și nu am reușit încă să aflăm cu adevărat ce este.

Unii spun că discurile de vinil sună mult mai bine decât CD-urile moderne. Nu știu, eu nu cred. Cu siguranță însă când un așa meloman, ajunge la fundul sacului de argumente logice, va spune decis: CD-urile n-au suflet, n-au spirit. Ce ți-e și cu plasticele astea. O fi, eu unul nu m-am lăsat convins încă. O fi de la imperfecțiunile păcănitoare de la redare? Acesta o fi sufletul muzicii? Cel pe care CD-urile moderne le-au pierdut? Posibil, dar dacă e așa, sunt fericit că nu mai au suflet.

Așa și cu spiritul BMW. Cică astea noi, nu mai au suflet. Nu mai sunt în spiritul BMW. Dar oare ce-o fi spiritul acesta? Știe cineva? L-a văzut undeva? Oare are tot 21 de grame?

Pentru că spiritul acesta e greu de găsit, o să încerc să-l găsesc în elemente pământești…

BMW întotdeauna a însemnat sportivitate deghizată. Un lup în blană de miel blând. O agresivitate exterioară puțin înțeleasă, dublată de o perfecțiune a trenului de rulare, greu de atins de alți producători.

Tradiția BMW… 6 cilindri în linie. Mașini cu veleități sportive, accesibile. Lux sportiv. Direcție și stabilitate de vis. Greutate egal distribuită pe cele două punți. Tracțiune spate. Agresivitate și sportivitate, elegant presărată peste hainele unei mașina de stradă. Bot agresiv. Bord orientat spre șofer. Sunet atent studiat. Manevrabilitate. Sunt multe.

Acesta e spiritul BMW?

Când spuneai BMW te gândeai la tracțiune spate. Gata, o epocă demult apusă. Acum sunt mulți care se mândresc cu X-ul din modelul proaspăt cumpărat, accelerând voios prin curbe ca în reclamele cu Vorsprung durch Technik.

Alții, mai sensibili, mulțumesc electronilor de prin cablurile mașinii, care acum îi lasă să-și etaleze cheile mașinii pe unde apucă, conducând mașini cu 400 CP. Mulți dintre ei, n-aveau cum să facă asta acum 30 de ani, pentru c-ar fi murit zâmbind, la umbra primului copac întâlnit. Acum pot să pună o așa cheie pe masă. Reușesc chiar și iarna! Mare e grădina ta Doamne și mulți electroni i-au sărit gardul… Ah, scuze, fotoni mai nou, că electronii ăștia erau leneși și grași. Fotonii sunt iuți și subțirei. O nouă eră.

BMW-urile erau totuși animale sălbatice, greu de îmblânzit. Dar unii consideră asta, un mare atu, pierdut de spiritul BMW în prin colțurile sertarelor proiectanților bavarezi. Hățurile deseceului au îmblânzit fiara. Acum și bunica poate merge la mall cu herghelia. Nu e adevărata zicala. Și iarna-i ca vara. Mulțumim ție Deseceu!

Și cu toate astea spiritul acela sălbatic, e ascuns sub un buton și 6 secunde de presiune digitala. Adică e tot acolo. Neîmblânzit, doar temperat. Mașina mea, n-a uitat cum poate transforma în fum o mie de iepuroi de cauciuc. Doar că nu vrea să mă supere în fiecare zi, la fiecare semafor sau fiecare curbă. Trebuie s-o rog să lase pudoarea la o parte. Și când o rog, spiritul BMW e tot sub laba mea dreaptă. Îl simt și știu că e acolo tot timpul. Și cu toate astea mă bucur că nu am abonament la fabrica de pneuri și nici la nea Fane de la pompe funebre. Bravo Deseceu. Acum nimeni, adică aproape nimeni, n-o să știe cât de sălbatică e mașina mea.

Pe vremuri, un 911 sau un E-Type, erau mașini ucigătoare. Și la propriu și la figurat. Mureau și gagicele la semafor și piloții lor prin pomi. Între timp, 911 a devenit ucigător de ocazie la propriu, dar a rămas ucigător la figurat. Și E30 era o mașină din aceeași categorie. Doar că E30, încă ucide și mai puțin la semafor. Toate speciile de copaci și stâlpi au coșmaruri cu E30-uri. Da măi, dar are spiritul BMW în sânge. Ce contează ce părere au copacii? Un motor învelit în staniol. Cam așa arată orice ursuleț urcat în copac. Păcat că e așa plin de dulceață de afine roșii, când urcă ursulețul în copac.

Părinții noștri ar fi nostalgici după o așa mașină. Poate și bunicii. Dar nu suntem toți nostalgici după cursele de F1 unde Senna și Prost se încercau să moară pe un circuit? Dar alea erau vremurile când se murea ușor pe un circuit. Acum se moare mult mai greu.

E acesta spiritul pierdut de BMW? Un ucigaș, îmblânzit doar de profesioniști? Asta e mândria de a conduce un BMW? De a conduce și supraviețui într-o mașinărie în care ceilalți ar muri cu ușurință? Asta e satisfacția? E acesta spiritul mort al BMW? Nu ne ajunge oare că putem scoate un M3 pe pistă, fără electronică și pe urmă să lăsăm jumătatea mai frumoasă și mai deșteaptă să meargă la cumpărături cu bestia cu electronica cuplată? Vă treziți întotdeauna în modul pilot? Nu aveți zile în care doar vreți să mergeți la serviciu pensionărește, cu gândul la problemele de rezolvat și doar visând la motorul turat la 8500 de ture din uichend?

Nu e ipocrizie să urăști noul spirit BMW, doar pentru că acum chiar și tălâmbul vecin Grigore, poate să conducă o bestie neîmblânzită? Parcă trebuia să ne cumpărăm mașina pentru noi și sufletul nostru. Nu pentru ce vor crede ceilalți despre noi când o conducem. Și senzația de la volan, nu s-a schimbat deloc. Doar că acum avem două mașini într-una singură. Una blândă și docilă și una neîmblânzită și feroce.

Asta nu s-a schimbat niciodată. Doar unii, n-au aflat încă unde s-a ascuns spiritul BMW. Vecinul e de vină și capra lui. E30 și 2002 trăiesc în fiecare BMW modern. Prin fiecare BMW. În fiecare se simte sângele albastru deschis cu alb.

Viteza e bună, e chiar esențială pentru noi. Nu putem fără ea. M-aș hazarda să spun ca e un deziderat în orice întreprindem.

Ne grăbim în permanență. Nu știm de ce o facem, dar o facem clipă de clipă și am ajuns să nu ne mai întrebăm, doar o facem. N-avem timp pentru filozofii ieftine și pentru “de ce”-uri. Vroiam să spun că noi suntem grăbiți de dimineața până seara, dar e total greșit. Noi și dormim în grabă, probabil nu cumva să ratăm ceva important, ne grăbim non-stop. Ne grăbim și când facem pauză.

Cumpărăm mâncare semipreparată și mâncăm la fast-food. Claxonăm la semafor și nu avem nici o secundă răbdare când se face verde. Depășim aiurea, pe linie continuă pentru că știm mai bine că putem să o facem decât cei care au marcat drumul și avem voie pentru că suntem grăbiți. Traversăm pe unde apucăm, nu contează că trecerea de pietoni e la 50m mai încolo. Totul pentru că ne grăbim și vrem viteză, nu vrem să pierdem timpul, doar suntem în secolul vitezei.

Reconstruim căile ferate, ca să putem merge spre munte și spre mare cu 160 km/h. Construim trenuri de mare viteză, care să ne transporte cu peste 300 km/h. Fără avioanele care zboară cu 900 km/h, eram încă în secolul IX.

Deci viteza în sine e un rău necesar pentru lumea în care trăim azi. Ea în sine, nu ne ucide, pentru că avem o serie de reguli și legi, care o limitează și o fac să fie sigură. Pentru asta avem limitările de viteză.

Dacă acum 100 de ani, cineva întreba pe străbunicii noștri, cum ar fi să se deplaseze folosind căruța cu fenomenala viteză de 50 km/h, probabil ar fi râs și ar fi spus că e nebun cel care crede ca o așa viteză e sănătoasă. Probabil aveau dreptate. Dar acum nu mai facem asta cu căruțe, ci avem mașini proiectate să ruleze cu viteză mult mai mare, în condiții de siguranță relativă.

Și totuși de ce toată lumea folosește sloganul “Viteza ucide”? Viteza, e necesară, e dezirabilă și cu cât e mai mare, cu atât e mai bine. Și atunci? Care-i treaba? Chiar ucide viteza?

Nu, viteza nu ucide! N-am să mă plictisesc să repet asta niciodată. Viteza excesivă ucide. Viteza neadaptată ucide. Da, astea ucid. Viteza în sine, nu ucide, e chiar de dorit.

Când un nebun, zboară cu 150 km/h prin oraș și se izbește cu mașina plină de gealați aburiți de alcool, de un stâlp si mor toți, poți spune orice, doar nu și că viteza a fost de vină. Factorul determinant, cu siguranță, nu este viteza. Viteza nici măcar nu e în lista de factori determinanți. Sigur, putem discuta despre factorii favorizanți și probabil putem ajunge la concluzia că e un factor favorizant, deși nici cu asta nu sunt de acord. E un factor favorizant pentru decesul pasagerilor, nu pentru accident. Factorii determinanți sunt alcoolul și teribilismul.

De altfel, un factor favorizant e neputința autorităților de a aplica legea. Chiar și legea e un factor favorizant pentru că e prea blândă cu cei care nu au nici un fel de respect față de viață sau față de ceilalți participanți la trafic. Educația rutieră, de fapt lipsa ei, e un alt factor favorizant.

Dar cel mai important factor suntem noi. Noi suntem veriga slabă. Noi vrem viteză, dar tot noi exagerăm și n-o putem controla.

Și cel mai important lucru, nu uita! Ți se întâmplă și ție!

Admit, sunt vinovat, fără nici un dubiu: conduc un BMW. Deci sunt vinovat prin definiție.

N-am ce să fac, nu mă pot abține, e ca un drog. Pur și simplu îmi place. Sigur, nu-mi place că nu-mi zâmbește nimeni când sunt la volan. E adevărat că nu am încercat să dau muzica la maxim și să mă plimb agale cu geamurile deschise și nici să fluier și să claxonez ori de câte ori văd o fustiță scurtă, nici măcar atârnată pe o sfoară la uscat. Poate atunci aș fi avut succes și mi-ar fi zâmbit cineva. Nu știu, n-am încercat astea și aparent, fără să o fac, nu-mi zâmbește nimeni când sunt la volanul BMW-ului meu.

Da, sunt vinovat. Simt asta de fiecare dată când cineva mă întreabă, uitându-se la mașina mea, “auzi, da’ asta câți cai putere are”? E clar în momentul acela că sunt vinovat. Ar trebui să fiu condamnat direct. Ce să-i răspund? Are mulți, are destui. O parte din cel care întreabă, te va privi admirativ, orice răspunzi. Altă parte, te va privi cu o anumită invidie. Dar cea mai mare parte a interlocutorului te va privi ca pe un damnat, cu o ură lipsită de orice falsitate. Sinceră.

Am avut un mic accident, acum câteva luni. Depășeam o Dacie, care a făcut stânga în momentul în care treceam prin dreptul ei. Dialogul cu acel șofer, un puștan de 20 de ani, încerc să-l descriu aici: Eu: De ce nu te-ai asigurat? El: M-am asigurat! Eu: Și eu unde eram? El (senin): Nu știu, nu te-am văzut. Eu: Păi și crezi c-am picat din cer în stânga ta? El: Nu, dar cu mașina aia, într-o secundă ești peste mine. Eu: De unde știi, ai condus una vreodată? El: Nu, dar știu eu. Ce să-i mai răspund? Probabil am fost eu de vină, că am accelerat prea tare. Oricum, poliția n-a găsit nici un articol în lege care să mă condamne, așa ca i-a suspendat lui permisul. Dar și polițistul știa că eu sunt vinovat. I-a fost frică să mi-o spună drept în procesul verbal. Dar se citea și în ochii lui.

Toți vor să se ia la întrecere cu tine, probabil să-ți dovedească că deși ai mașină mai puternică, ei sunt șoferi mai buni. Mult mai buni. Semnificativ mai buni și ți-o vor dovedi imediat și irevocabil. Depășindu-te oricum, oriunde și fără frică. Cel mai important e că ei sunt mai buni și tu ești vinovat că ți-ai luat o așa mașină, deși nu o meriți. Pentru tine e doar o fiță. Nu ai habar să o conduci.

O altă treabă faină e când sunt întrebat cu ce viteză merg. Când le explic că încerc din răsputeri să nu depășesc viteza legală, mi se răspunde: “Hai băi, mă lași?!? Ți-ai luat așa mașină ca să mergi încet?!?” Sincer, nu. Mi-am luat-o ca să mor pe șosea. Pur și simplu, urăsc să mor liniștit, de bătrânețe, povestind nepoților mei aventurile din tinerețe, așa că m-am gândit că poate e palpitant să mor la volanul unui bolid. Ce naiba?!? Asta e o nebunie. Da, merg încet și calculat aproape tot timpul și tot sunt vinovat. Mult mai vinovat ca unul cu un junghi de mașină care e pericol public și n-ar trebui să ajungă pe o șosea publică.

Deseori, mă întorc la mașină și-mi dau seama că și ea suferă din cauza vinovăției mele. Găsesc zilnic o nouă zgârietură sau o îndoitură pe undeva. Fie unul cu cheia, fie unul cu bara. Nu le pasă, doar eu am bani și oricum sunt vinovat doar pentru că am îndrăznit să conduc un BMW.

Nu mi se dă prioritate, că eu oricum am prioritate de șmecher. Darmite când legal, n-am… Atunci să vezi. Du-te la naiba cu BMW-ul tău. Bagă-te singur. Ești vinovat oricum, de ce să te zbați?

Un domn, foarte respectabil și foarte bun profesionist, cu multă experiență și cu păr cărunt, șeful unui service BMW, îmi spune fără pic de zâmbet pe buze, ca titlul de statistică ochiometrică, că aproape jumătate din cei care cumpără pentru prima oara o mașină de la ei, revine în service cu mașina lovită binișor, în primele luni după cumpărare. Și astea sunt cazurile fericite. Că unii nu mai revin în service niciodată după un accident. Deci e clar ca suntem vinovați. Ar putea să ne suspende definitiv permisul când ne cumpărăm arma… ăăăăăă… mașina…

Gândiți-vă la asta, de fiecare dată când urcați la volanul unui BMW. Nu e ușor să trăiești cu o așa povară, cu o așa vinovăție…

Noi oamenii, suntem ca niște cărți, fiecare pagină, e o nouă zi, iar după ultima filă ne pândește moartea. Unii avem mai multe file, alții mai puține. La unii sfârșitul e predictibil, la alții suspansul împietrește cititorii cu  fiecare pagină. În fiecare zi, cineva ne răsfoiește și mai află ceva despre noi. Cu fiecare nou capitol, aducem sufletul la gura celor care ne țin în palme. Unii avem coperți lucioase și toți și-ar dori să ne admire, unii chiar să ne citească. Alții avem coperți mai ponosite. Până la urmă contează conținutul, povestea. Cum știm să o povestim cititorului. Ce avem de oferit celorlalți. Satisfacția de acolo vine. Să simți că cititorul vibrează la povestea ta. La majoritatea, deschidem doar puțin paginile, plini de o sfială demnă de o cauză mai bună. Dar sunt momente în viața noastră, când ne lăsam citiți, fără opreliști, larg și adânc. Sunt momente unice, toți tânjim după acel cititor cu care să simțim că n-am fost tipăriți degeaba și să ne oferim lui necondiționat și plini de încredere. Că povestea va fi înțeleasă și completată. Cititorul poate să închidă ochii și povestea va deveni realitate. Un vis, real și povestit.

Până la urmă, ce-mi doresc eu, cartea, de la tine cititorule? Doar să-mi asculți povestea. N-am alte așteptări de la tine. N-am să mă supăr dacă ai să mă pui deoparte pe un raft. Tot ce-mi doresc e ca amintirea paginilor citite să rămână vie în amintirea ta cititorule. Viața noastră e așa de scurtă.  Eu, la rândul meu, îmi voi aduce aminte cu drag de bucuria de pe fața ta.

Iar dacă cineva ne rănește, transformăm coperțile noastre într-o cochilie de scoică și nu ne mai deschidem decât când ne simțim în siguranță. Nimeni nu ne mai citește, decât poate textul de pe copertă. Doar la suprafață. N-are nimeni de unde să știe ce e in interiorul nostru.

Iubirea e cel mai frumos lucru din lume.

Iubirea îți dă aripi, te face să nu-ți pese de greutăți, te face să reziști oboselii. Poți înghiți multe din cauza iubirii. Poți trece mai ușor prin viață iubind. Aproape te face să fii un supra-om.

Singura condiție este să fie împărtășită și reciprocă. Dacă se întâmplă asta, totul e perfect. Din păcate, de multe ori nu se întâmplă asta. De multe ori te trezești dansând un dans în doi, un vals dansat de unul singur, singurul lucru care lipsește e partenerul. E oribil și dureros.

Iubirea e cel mai dureros lucru din lume.

Cineva a spus că singurele lucruri sigure în viața noastră sunt moartea și taxele. Sunt de neoprit. Și câtă dreptate avea. Cu toate astea, mai am o adăugare de făcut: durerea.

Oricât ne-am proteja, oricât am vrea să nu mai o simțim, să o alungăm din planurile noastre, n-avem cum scăpa de ea. Durerea vine nemilos mai devreme sau mai târziu. Moartea nu doare, taxele dor întotdeauna. Dar durerea întotdeauna zdrobește sufletele noastre… Mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla.

Și atunci de ce să încercăm să ne ferim de ea, în felul acesta refuzându-ne, uneori mici bucurii ale vieții. Nu e un schimb echitabil. Renunțăm să fim fericiți, pentru a nu fi răniți sub carapacea noastră.

Asta, într-un fel, e ca și cum nu ai vrea să te atașezi de o ființă de teama că vei suferi în momentul în care implacabil aceasta va trece în neființă. Va muri. Asta nu se întâmplă niciodată. Pentru că sperăm că suntem noi cei care vom suferi din cauza morții. Că vom muri înaintea celor dragi și că nu vom suferi la despărțirea de neoprit. Niciodată nu facem asta. Ne căsătorim fără teama că odată, vom îngropa persoana iubită. O facem de dragul clipelor de fericire de dinaintea morții. Celebrăm viața, nu deplângem moartea.

În cazul morții, asta se întâmplă pentru că sperăm. Sperăm că nu vom muri niciodată, nu înaintea celorlalți. Că cei dragi vor trăi veșnic. Și atunci de ce nu putem spera întotdeauna, că nu vom suferi niciodată. Sigur c-o vom face, vom suferi, vom fi chinuiți de despărțiri, dar am putea spera că nu se va întâmpla niciodată, la fel ca și în cazul morții. Și să uităm de durere, să ieșim din cochilie. Să spunem celor din jur cât îi iubim, fără frica că odată ș-odată vom ispăși păcatul comis.

Altcineva a spus ca viața e un păcat care se pedepsește cu moartea. Suna frumos și odihnitor. Ne obișnuim cu timpul cu ideea și nu mai căutăm alte explicații. Sperăm întotdeauna ca sentința e mâine, nu azi. Eu aș spune și că fericirea e un păcat care se pedepsește cu durerea. Sentința e doar mâine, azi bucură-te de clipele de neuitat.

De ce tratăm întotdeauna moartea și durerea diferit? Durerea e ceva palpabil azi, moartea e probabilitatea de mâine. De ce speranța ne face să uităm de moarte, dar durerea nu ne-o poate stinge?

Ar trebui să avem încredere în speranță și să ne lăsăm furați de valurile ei atunci când ne e teamă de durere. La fel ca și moartea. Durerea e de neoprit.

Știm că vom suferi acceptând micile bucurii cotidiene, așa c-ar trebui să fim fericiți în fiecare clipă, trăind fiecare moment ca și cum ar fi ultimul, nu să tremurăm de frica durerii, care cu siguranță va veni mai târziu.

De asta mie nu mi-e frică niciodată. Pentru că durerea e la fel de sigură ca moartea. Am să le aștept pe amândouă fericit.

Mă trezesc brusc, speriat de zgomotul continuu, ca un muget. Totul vibrează în jur, ca la cutremur. Vuiet și trepidații. Mi-au amorțit picioarele sunt tot transpirat și chircit. Am ațipit doar pentru o clipă și visam că zburam. Aud voci și deschid ochii. Sunt într-un avion, deci chiar zbor. Ironic, să visezi că zbori, ațipind într-un avion. N-am imaginație sau e ocupată cu altceva în creierul meu. Ignor gândul și-l pun la dospit într-o circumvoluțiune cu prioritate mai mică, pentru mai târziu.

Îmi ridic fața, deja lipită de hubloul rece și-mi întorc capul spre priveliștea de afară, suntem deasupra plafonului de nori. Trebuie să-mi caut alte repere. Trebuie că plec undeva. Cred că trebuie să fac ceva cu procedurile astea de inițializare, că sunt prea lente…

Simt în piept o apăsare puternică, poate e de la presiunea scăzută. O simt ca atunci când te copleșeste nerăbdarea și așteptarea unui lucru proaspăt achiziționat. Ca atunci când mașina proaspăt cumpărată, a ajuns la reprezentanță, dar încă nu ai numere la ea. Ca în copilărie în așteptarea moșului… Îmi aducea ghetuțe noi și dormeam cu ele sub pernă, așteptând dimineața să le pot încălța. Sau ca atunci când trebuia să plec in vacanță la mare și nu puteam dormi înaintea plecării, de fericire. Ce știam eu? Mă aștepta apa și pepsiul zilnic acolo… De ce n-aș fi fost fericit? Eram simplu de mulțumit pe atunci. Acum am devenit un animal mai pretențios. Nu mai îmi iese așa ușor. Probabil mi-am luat niște ghete scumpe sau poate că mă îndrept către o plajă albă cu apă albastră. Exact așa cum am visat și în copilărie. Doar că atunci aveam parte doar de o apă neagră și o plajă murdară. Dar pepsiul și discoteca erau dumnezeiești.

Continui spre testul de memorie, cu șanse mari să-mi fi luat niște ghete scumpe în drum spre o plajă de vis. Ce ți-e și cu specia asta masculină.

Focalizez cu greu, irisul acomodează lumina puternică, iritându-mi retina. Mă uit în jur și observ monitoarele cu traseul de zbor. Așa da, în sfârșit informații nedenaturate. O să știu unde merg și de ce. Hai odată creier leneș, pornește că avem treabă!

Suedia. Suedia? Speriat deja caut data. E iarnă. Ce naiba caut eu în Suedia iarna?!?

Întorc disperat capul spre hublou. Încerc să disting ceva prin albul spălăcit al norilor. Partea cu plaja cred că iese din discuție, dar ghetuțele scumpe rămân încă mai au o șansă. Cine știe… Mă aplec cu greu în spațiul strâmt din avion. Poate că n-au încă „first class” sau poate că încă n-am eu bani suficienți. Sau poate că nu sunt un parvenit și merg la „economy”. Am ghete noi. Calduroase. Și totuși n-au fost sub pernă, cănd m-am trezit. Dar totuși, unde merg?

Destination: 243 miles, Arvidsjaur. Sper că nu m-am apucat de căutat dinozauri prin gheață, că văd că voi ajunge aproape de cercul arctic.

Desluşesc ceva printre nori. E totul alb. Stai… Sunt multe pete, închise la culoare, poate că-s lacuri. Dar n-ar trebui sa fie înghețate? Sunt păduri. Zăpadă și pădure. Aaaaa, uite și lacurile. Sunt tot albe, dar sunt așa de plane.

Ceața pare a se risipi. Cea din creier, afară încă mai sunt fășii răzlețe de nori, pe care le spintecăm nemilos cu avionul nostru. Revin din mahmureala în care mă trezisem. Încep să-mi amintesc.

Nu sunt nici ghetuțele scumpe și nici felii de dinozauri înghețați. E ceva legat de lacuri înghețate. E un curs de pilotaj, s-a făcut lumină-n sat. Un curs pe care-l așteptam de luni bune de zile, ca o fată mare măritișul. Ceva care explică piatra care îmi zdrobește pieptul. Un curs de pilotaj pe un lac înghețat. O undiță, nu un pește.

E o pasiune. Una care mă face să nu dorm noaptea și să merg mii de kilometri spre polul nord, ca să pot îngheța liniștit în ghetuțele mele noi, așteptând să conduc bestia.

Homo cupiditalis. Așa aș fi denumit eu specia noastră. Sapiens? Aș de unde. Când e vorba de pasiune, nu mai gândim. Reacționăm animalic și orbește. Facem orice să urmăm pasiunea. O să spuneți… „și iubirile?”. Pe bună dreptate. Dar oare pasiunile nu sunt tot iubiri? Și iubirile nu sunt tot pasiuni? Chiar și pentru ele mergem până la capătul pământului.

Îmi tremură fiecare mușchi în așteptarea momentului, fiecare por mi se încrețește pe piele. Nimic nu mai contează. Tânjim după paharul de pasiune, cu care să ne îmbătăm așteptăndu-l pe următorul.

Acum că mi-e clar unde mă duc, acum că mi-e clar de ce mă duc… Uitandu-mă pe geam, mă tot întreb… Oare de ce au suedezii albastru și galben pe steag? Nu-mi trec prin minte decăt doua explicații. O fi vara mult galben și mult albastru. Jos galben, sus albastru. Acum e doar alb și negru. Sus alb și jos alb și negru. Sau poate că pur și simplu le-au plăcut culorile astea. Poate c-au avut o pasiune…

„Bing, bong. Cabin crew, prepare for landing.”

Hei, și ceaiul meu fierbinte unde e? Ah, dă-l încolo de ceai, nu mai contează nimic. Am ajuns, sunt treaz, mintea e limpede și nerăbdătoare să soarbă prima gură din paharul pasiunii. Încă o doză, direct în venă.

Suedia bine te-am găsit.

Cu moartea toți suntem datori, indiferent câte pile avem acolo sus. Mai devreme sau mai târziu toți o să o găsim în prag, zâmbind cinic, iar întrebarea „de ce eu?” ne va ara disperată prin materia cenușie. De ce tocmai eu Doamne?

Șoselele noastre mustesc de sângele varsat de noi. Spitalele noastre gem de rănile pe care singuri ni le-am provocat. Nimic special, ne-am obișnuit deja cu asta. A intrat în cotidian. Ne trezim de dimineață și răsfoim zilnic impasibili printre pozele cu victimele însângerate ale neputinței noastre, cautând secțiunea de politică sau de sport. Trei tineri au murit după ce mașina în care goneau nebunește, s-a dezintegrat de un copac. Alți cinci s-au transformat într-un amalgam de fiare, carne sfașiată și sânge, în timp ce râzând și glumind extaziați de aburii alcolului, se grăbeau spre un alt local unde să-și continuie petrecerea. O depășire hazardată. Tatăl plânge lângă cadavrul copiilor săi. E prea târziu acum…

Nu demult, cineva se zdrobea cu mașina de un stâlp. Era băut și avea viteză mare. Ieri, prietenul meu a fost la înmormântarea unui amic. A murit de septicemie, în urma unei ocluzii intestinale nedepistate la timp, provocate implacabil tocmai de centura care i-a salvat viața în primă instanță. Asta după ce viteza mult prea mare a mașinii în care se afla, a făcut ca traiectoria acesteia într-o curbă să fie una defectuoasă, lovind alte două mașini de pe contrasens. Altul mai norocos, și-a facut zob mașina super tunată, cu destui cai putere, derapănd necontrolat într-o curbă din cauza vitezei excesive.

Ironic, pentru că zilele trecute, un mult prea zelos polițist vroia să mă amendeze pentru un derapaj controlat, cu frâna de mână. Eu doar încercam să parchez mașina printr-un mic drift aproape stând pe loc, prin zăpada proaspăt ninsă dintr-o parcare goală. Am încercat să-l lămuresc că nu am atins nicio frână ci doar am pișcat puțin accelerația. Degeaba am încercat să mă lămuresc de ce e rău un derapaj controlat, spre deosebire de unul necontrolat. Poate că unul e rău iar celălalt e și mai rău. Totuși eram curios ce va scrie pe procesul verbal de constatare. N-a scris nimic pentru că n-avea ce să scrie. Știam și eu asta, o știa și el. Nici măcar nu înțeleg ce-a sperat prin intimidarea asta. Că voi trece de la derapajele controlate, la cele necontrolate?

Avem infrastructură proastă. Haos pe șosele. Aglomerație. Mașini proaste și cu siguranță zero. Multă lipsă de bun simț. Dar în același timp, ne comportăm ca și cum n-am ști asta. Ne prefacem că nu vedem. Pai n-ar trebui să ne comportăm mai prudent, tocmai pentru că știm în ce junglă conducem?

La noi, la fiecare trei accidente, avem un mort pe șosea. Media UE este de un mort la 40 de accidente. Media în Germania este un mort la 65. Până și în Ukraina e nevoie de 7 accidente pentru același rezultat nefast pentru care noi avem nevoie doar de 3 accidente. Noi suntem mult mai eficienți când e vorba de moarte. Munca e foarte grea, moartea e ușoară. Și ce facem noi? Ne comportăm ca și cum am fi pe niște șoselele perfecte. Conducem cu viteză, nervoși, tot timpul ca și cum ar fi sfărșitul lumii. Ne înjurăm, ne batem chiar. Nu reușim să ucidem cu mașina, încercăm cu arma. Am facut două accidente și mai avem doar unul pentru a îndeplini planul.

Și paradoxal, puțini sunt cei interesați de cum se conduce cu adevărat. Ce învățăm la școala de șoferi e doar un început. De fapt la școala de șoferi nu învățăm să conducem. Învățăm cum să trecem examenul. Habar n-am cum și când învățăm noi să conducem. Imaginează-ți că soldații ar învăța să tragă pe plaja de la Mamaia, cu țintele printre umbreluțele de soare…

Nu de multe ori am auzit expresia, „lasă-l că o să caștige el experiență, în trafic, pe șosea”. Adevărat, dar noi unde să ne retragem până atunci? Cum ne ferim? Poate că nu ne place ruleta rusească.

Da, așa e. N-avem cum să ne protejăm cu adevărat. Dar măcar am putea avea dorința de a învăța mai mult. Ar fi un prim pas. Băgăm banii cu multă ușurință într-un chip tuning profesional. Dar un curs de șofat, preocupă pe cineva? Ne punem elemente aerodinamice grețoase pe mașină și ne upgradăm softul la motor. Cineva tocmai își face chip tuning la o mașină care iese de pe poarta fabricii cu 507 cai putere. Alții vor să vadă operațiunea, poate data viitoare când își cumpără o așa mașină, le va fi mai ușor. 507 cai putere!!! De câte ori are nevoie de toată hergelia? Poate că niciodată, jumătate pasc liniștiți așteptându-și moartea, zdrobiți de primul copac de după curbă. Unii stăpânesc cu greu doi cai la căruță. În schimb, majoritatea nu știm stăpâni sutele de cai de sub capotă pe care-i hrănim din piciorul stâng, cu multă dare de mână, oricând „vor mușchii noștri”.

Șosele mai bune, nu putem face. Radare n-avem voie să punem ca haiducii. Pe ceilalți nu-i putem calma la volan. Nu putem să ne rugăm să se meargă mai încet pe anticele noastre drumuri. Gropile nu le putem astupa. Putem doar să ne păzim singuri. Putem doar să ne creștem șansele, învățând să conducem mai bine, să fim mai precauți, alocându-ne în permanență mari marje de eroare. Putem doar să sperăm că vom fi pregătiți pentru clipa care cu siguranță va veni. Clipa în care vom fi implicați într-un accident grav. E doar statistică, nu cinism.

Dar nu, noi nu facem asta. Noi suntem mai șmecheri. Ne tunăm motoarele, ne împopoțonăm mașinile, accelerăm în neștire și repetăm în gând: „Nu mi se întâmplă tocmai mie”.
Îmi pare tare rău să-ți dau tocmai eu vestea proastă: ți se întâmplă și ție!

Sunt singur. Nu sunt trist pentru că e și ea cu mine, dar cu toate astea sunt singur. Doar eu și ea. Adică singur. O simt cum tremură ușor, cum vrea să o ating încetișor și tandru, în așteptarea unei dezlănțuiri animalice. Îmi trec fiori prin șira spinării doar când mă gandesc ce ne așteaptă.

Știe să fie tandră când e nevoie dar știe să fie și ca o tigroaică la nevoie. Depinde cum mă simt, ea se adaptează repede. Știe să-mi șoptească ușor dar și să ridice vocea când e nevoie. Să-i pot simți puterea. S-o audă toți când se dezlănțuie. Nimeni nu va înțelege cu adevărat cum ne simțim împreună.

Toarce încetișor, o simt cum inspiră, cum trage aer cu putere așteptând.

O cunosc foarte bine, știu ce așteaptă de la mine, știu și ce-i place, doar așa s-a născut, plină de dorință. O simt așa de bine, îi anticipez fiecare mișcare și o provoc. Fac ce vreau cu ea. Oricând doresc, pot să-i admir formele. Nu se supără, chiar îi face plăcere.

De fiecare dată când ne despărțim, întorc după ea capul și oftez. O să-i simt lipsa, o să număr clipele până când o voi revedea.

Am învățat s-o citesc, s-o simt. N-a fost ușor. Mi-a fost frică de ea la început, când n-o cunoșteam. Apoi ne-am împrietenit cu timpul. Acum suntem nedespărțiți. Adorm cu ea în gând și mă trezesc cu ea în gând.

E puternică dar în același timp e foarte sensibilă. Trebuie să am grijă de ea. O iubesc așa că nu pot doar să-i cer, trebuie să-i și ofer ce are nevoie, să-i satisfac toate capriciile.

Împreună suntem un sigur trup. E o prelungire a mea, mă completează. Ne contopim. Mă simt cu adevărat bărbat când sunt cu ea. Mândru, poate chiar arogant. Nu mă interesează că alții întorc capul după ea. N-au decât. Important e că noi ne simțim bine împreună. Putem face orice.

Sunt foarte pretențios, nu mă mulțumesc cu puțin. Mulți cred că pentru mine contează doar ce cred ceilalți despre mine cănd mă văd cu ea. Nimic mai greșit. Contează doar ce simt eu când sunt împreună cu ea. Nimic altceva nu mai contează, decât îngemănarea nostră. E ca un drog.

Nu știu cum o cheamă, eu îi spun Joiana, ca să o alint. Mă înțelege și nu se supără. E foarte tânără și suplă. Prea tânără pentru ce gănduri am eu cu ea.

A sosit momentul. Nu mai pot să mă abțin. Mă dezlănțui si îi apăs accelerația. Mugetul motorului, acoperă totul. Nimic altceva nu mai contează, doar noi doi. Sunt singur. Un singur trup, doar eu și ea.